Se scurge-n
umbra ei finită
Lanterna dintr-un
colţ străvechi,
Pe –o lampă din
nămol zidită...
Din litere cu
miros vechi.
Suspină o mică
tăcere,
În scrum îşi
scaldă amintiri...
Cu praf îmbibă
mîngîierea
Pe o canapea din
spini.
O şoaptă dulce...o
provoacă
Să părăsească
acest castel,
Ceara din lumînări
atacă
Portretul casei
infidel.
Ea răspîndeşte al
ei cerşafuri
Lăsînd doar umbre
pe furiş,
Strecurînd
picături – mătase
Ţesute în
păienginiş.
Încet pîlpîie pe
icoane
Strivind miros de
brad...
Lent..., pe sobă
călare...
Din ceară,
figurine cad.
Paşii calc-al ei
privire,
Din miros formează
scară,
Lumînarea stă
cuminte
Scurge al luminii
ceară.
Scaldă corpuri vii
şi moarte,
Peste urmele
pustii
Cade, transformînd
în carte...
Versuri triste,...
timpurii.
Ca pe-un cîmp
cuprins de vrajă
Fumul devenit
nebun,
A ţesut o strîmtă
plasă
Pentru a-nceteni
al ei drum.
Ea a îmbrăcat în
mumii...,
Statuiete creînd
mii,
Departe de ochii
lumii...
În al nopţii suri zidiri.
Lăsînd lanţuri
albe fine...
Şi izvoare de
lumini,
Între rampele
bătrîne...
Lemne arse , ....
jucării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu